Daca intre doua coli de hirtie pui una de indigo, indiferent cu ce culoare ai scrie pe foaia de deasupra, pe cea de dedesubt tot indigo iese. Ulterior, indigoul si-a pierdut suprematia, chiar daca foile de copiat s-au numit in continuare, abuziv, indigo. Asadar, indigo este o culoare dominatoare. Le supune pe celelalte si le transforma in ce vrea el (sau ea, ca e totusi culoare). De obicei le transforma in indigo. V-ati intrebat vreodata ce culoare are vintul turbat? Ei bine, e indigo, la fel ca marea injunghiata de fulger. Indigo e limba contopistului de la posta care maltrateaza intre degete un creion chimic, cu care trimite in neant pachete, buchete, regrete. Indigo e undeva intre albastru si violet. Si in curcubeu, si in viata de toate zilele. Indigo e singele albastru dupa ce a fost pervertit de crucile prea multor curtezane. Indigo e rasuflarea ucigatoare a sepiei. Indigo e cerul vazut printr-un ciob afumat de inima sparta in bucati de caldarimul vietii. Indigo sint secundele care se scurg degeaba pina la ora cind nu-ti vei intilni sufletul-pereche.
Individul statea rezemat cu cotul de tejgheaua pravaliei si se minuna cu glas tare cum de nu aveau creioane chimice printre atitea flecustete si giugele. Indiscutabil, firma pe care scria cu litere vesele "INDIGO", adica inutilitati, diverse, goblenuri, nu era decit o pacaleala. Indignat, ii ceru socoteala vinzatoarei, un munte de femeie cu nasul impodobit de un neg baban, imbracata cu un capot ca o carte de istorie, sau de bucate. Indisponibila si de neabordat pret de citeva minute bune, cit a stat de vorba la telefon cu o verisoara emigrata in urma cu douazeci de ani in India, negustoreasa tragea insa cu urechea la bolboroselile clientului, facindu-i semn sa ia o duda dintr-un cos de portelan pina cind va termina convorbirea care se arata din ce in ce mai captivanta. Indianul, barbatul sora-sii, se incurcase cu o putoare de 16 ani si acum avea pretentia, auzi nenorocitul!, ca proasta sa-l primeasca in casa si eventual sa-i si spele aleia chilotii. Indispozitia musteriului crestea exponential, pe masura ce balabusta ii facea ochi dulci, repetind ca o papagalita in calduri detaliile amantlicului pe care i le povestea cu voluptate sora-sa, pigmentindu-si logoreea cu cite o onomatopee care te ducea cu gindul la concertul unui cird de broaste intr-o noapte cu luna plina. Indiferent la inceput, cu cit minutele treceau si, odata cu ele, si pauza lui de masa, tipul deveni nervos si, involuntar, incepu sa culeaga dude din cos, una cite una, si sa le bage in gura, in ritm din ce in ce mai alert, pina cind i se strepezira dintii si gura i se facu punga, spre marea satisfactie a gazdei lui care isi vedea astfel onorata ospitalitatea si intrerupse brusc convorbire pentru a-l intreba daca are cumva o amanta. Indiscretia balabustei, conjugata cu cantitatea apreciabila de dude ingurgitata, ii sporira bietului om starea de lehamite, incit ii pierise orice chef sa-si satisfaca dorinta de a-si scrie scrisoarea de adio cu creion chimic pe hirtie de impachetat, asa cum vazuse cu ani in urma intr-un film de duzina. Indirect, placerea suicidului ii fusese stricata de aventurile deocheate ale unui om cu care nu avea nimic in comun. Indicatorul de sens unic spre iad ii disparuse brusc din fata ochilor, iar cind iesi din pravalie, avu senzatia acuta ca toti oamenii de pe strada au destinele trase la indigo.