Era o zi oarecare de vara in care in sfarsit plouase torential pentru a mai amagi setea pamantului uscat. Bunicul copilului se intorcea de la camp. Nimic deosebit pana acum, acest lucru se petrecea zilnic. Dar acea zi avea sa fie altfel, avea sa ramana intiparita in mintea copilului.
Bunicul tinea ceva in causul palmelor sale mari, ce se continuau cu degete lungi, groase si aspre, deformate din cauza muncii. Era un contrast ciudat intre pumnii puternici, nodurosi ce exprimau mai degraba forta bruta, si grija cu care acestia erau inclestati ca sa nu striveasca puiul de pasare pe care-l adaposteau. Era un pui de vrabie pe care-l gasise pe marginea drumului probabil ratacit. Nu putea sa zboare. Era ud. De-o parte si de alta a ciocului avea urme de cas. Era prea mic sa poata zbura. Ochii copilului scaparau de emotie. Bucuria ii insufletea inima mica facand-o sa bata mai tare. Isi dorea de mult sa aiba o mica fiinta pe care sa o iubeasca si sa o ingrijeasca. Puiul de vrabie era al lui acum, ii va da de mancare, iar acesta il va asculta. Il cuprinse in palmele lui micute, cu piele neteda si moale. Puiul protesta ciupindu-l de degete. Din cauza durerii il scapa. Inima-i batea puternic crezand ca l-a scapat pentru totdeauna, dar puiul nu putea sa zboare. Si lui ii batea inima cu putere, dar de frica. L-a prins iar, cu mai multa bagare de seama. L-a dus in casa, pe holul din spate, care nu era intens circulat si l-a inchis sub un ciur. Ii dadea apa si malai ud, doar “vrabia malai viseaza.” Asa l-a tinut inchis un timp, poate cateva zile sau o saptamana. La un moment dat s-a gandit ca poate ar vrea sa zboare, poate s-a plictisit sa stea mereu inchis. Dar nu, nu avea sa-l elibereze de tot! Era vrabia lui. Asa ca i-a dat drumul intr-o camera. Poate manata de frica, poate insetata dupa libertate, pasarea s-a repezit cu nesat in gol. A batut naprasnic si des din aripile mici, lasand sa se auda apasat: zbirrrr! Dar pasarea nu stia ce era aceea o casa, o camera, pereti sau fereastra. Cum a zarit lumina zilei patrunzand prin sticla ferestrei s-a repezit intr-acolo izbindu-se puternic de suprafata transparenta si dura. O data si inca o data, intr-o zbatere isterica, neputincioasa catre libertate, pana cand s-a prabusit deodata pe dusumeaua tare. Copilul s-a grabit sa o ia in brate. Nu se gandise ca pasarea va reactiona asa. Credea ca se obisnuise cu el, va zbura putin si gata… se va intoarce. Ii cuprinse trupul mic cu palma sa. Era moale si fara viata. Zadarnic il mangaia capul cu degetul aratator, zadarnic ii curgeau lacrimi pe obrajii rotunzi. Nu mai era… Nu-l mai aduse inapoi. De unde avea sa stie el ca se va intampla asa? Tare rau ii parea pentru puiul de vrabie! Dar degeaba. Puiul ce vina avuse? Si el era tot un biet copil care invata despre viata. Ii parea rau… tare rau.
Mai bine i-ar fi dat drumul de la bun inceput, dar si asa l-ar fi putut manca vreo pisica, doar nu putea sa zboare. Sau daca l-ar fi pastrat pana se facea mai maricut si apoi l-ar fi eliberat? Poate ca ar fi fost mai bine asa, dar acum era prea tarziu pentru regrete. Ii inveli trupul tare, inert, cu multa grija intr-o batista si-l ingropa la radacina unui pom. Ii parea tare rau pentru ce facuse…