Râzi.

De acord, depresia are de multe ori cauze obiective, iar nu psihologice. Teza sună aşa: Dacă inşii depresivi s-ar întâlni şi şi-ar da seama că nu sunt de fapt deprimaţi, ci victime sistematice ale unui sistem, ale unei epoci anume, s-ar salva, nevroza lor s-ar transforma în furie şi revoltă transgresivă. Ar înţelege că n-au ce căuta la cabinetele psy. Şi-ar da seama că nevroza lor e o nevroză obiectivă, produsă de sistem, şi că răul lor interior e doar dovada unei rezistenţe inconştiente la ce se întâmplă, la modificările induse de sistem lumii, modificări adesea incomprehensibile şi dureroase. Sistemul, individualist, atomizant, împiedică însă joncţiunea singurătăţilor, victime ale depresiei obiective, livrându-le medicalizării sau diverselor şarlatanii psy angajate în patch-uri de nevroză subiectivă.
       Foarte bine. Dar te înşeli închipuindu-ţi că vei scăpa cu explicaţia asta. Fiindcă problema analistului e doar: de ce ţi se întâmplă ţie. E ca în exemplul lui L.: e drept că ai toate motivele să fii gelos, nevasta te înşeală cu adevărat, faptul e perfect dovedit. Dar asta tot nu înseamnă că gelozia ta e normală. Analistului puţin îi pasă de ‘adevăr’, raţiune sau cauzalitatea lumii obiective, sunt lucruri în afară de chestiune. Etc.

       Documentar despre Pierre Boulez.

       Extension du domaine de la lutte (1999). Răvăşit.

       Propunere a lui Arrabal: o dată la cinci ani, se iau toate profiturile pe o lună făcute de toate activităţile economice, publice sau private, se pun într-o cutie şi se distribuie, în cantitate egală, tuturor cetăţenilor lumii. Chiar dacă ar reveni doar câteva zeci sau sute de dolari fiecăruia.
       Naivitate înduioşătoare, numai că totul te oprea să râzi.