Possessed (1931). Din tot filmul, a meritat doar scena trenului, cele câteva secunde amintite de Zizek. Ce scenă. M-am gândit la Adolescentul lui Dostoievski, ale cărui prime pagini mă impresionaseră atât. Niciodată, de atunci, nu mi-am îngăduit să dispreţuiesc banii. Cel mai important lucru pe care sfârşeşti prin a-l înţelege, până la urmă, despre bani e că sunt cu mult mai mult decât ceea ce se poate cumpăra cu ei. Sunt libertate, nonşalanţă, escapism, posibil, sunt foarte adesea viaţă, pulsiune de viaţă şi sfidare melancolică a morţii. Niciodată nu am râs de vocaţiile ‘prea’ lucrative, de cei care vindeau vânt pentru a câştiga, de tot ce e oneros, cupid, vorace şi demn de dispreţ sub raportul moralei. Nu mi-am îngăduit niciodată. Ce mi se părea limpede era că exista în bogăţie, la fel ca şi în lipsa ei, o dimensiune mai tragică decât se credea îndeobşte. O dimensiune pe care preferam să o ascundem sub normativul moralei. Ne-ar fi fost peste putinţă să acceptăm că banii, cei cu adevărat mulţi, aduc altceva decât bani, că deschid o dimensiune a existenţei de care o să fim pentru totdeauna privaţi; ar fi fost insuportabil. Stilul burghez ne-a ajutat, afişând caricatura existenţei parvenite, să dispreţuim în linişte banii. Ignoram că există şi o aristocraţie a lor, după cum şi un evident destin proletar. Ignoram că se trăieşte şi se moare facil pentru posibilul adus de ei. În general, am acceptat relativ uşor toate clişeele despre bani care ne permiteau să ţinem departe adevărul. Iată-ne aici.