Stau... Parca nu mai merge nimic. In sufletul meu gaseai odata ascunzandu-se lava fierbinte a entuziasmului, a iubirii... Acum... a inghetat.
Ma razim de perete si, uitandu-ma pe fereastra gandurile, incep sa prind franghia ce urca spre mintea mea. Mintea mea este un labirint fara capat in care intra ganduri si acolo raman. Ma ustura ochii si mi se incetoseaza privirea...Plang...Wow... Chiar plang. Dar plang zambind.Oare de ce? A ... pentru ca de atata stres nici macar lacrimile nu mai pot sa curga.Viata asta... De ce e asa de dura? De ce nu e cinstita? Ar trebui mai intai sa ne predea lectia, iar apoi sa ne dea testul, nu invers! Stiu doar ca viata nu te face mai puternic... Te obliga! Oare ce inseamna sa fi puternic? Sa fi mare? Sa nu plangi? Nu inteleg. Simt peretele rece. Stand razimata de el, am un sentiment fals de siguranta. Nu pot sa cad stand razimata de el. Asa sunt si cateva persoane din viata mea.
Sunt ca un perete care ma sustine doar ca nu sunt false. Imi dau raspunsurile necesare oricand si ma sustin indiferent de circumstante. In ochii albastri ai uneia dintre ele vad un cer albastru fara nori si cu un soare luminos si bland. Fata ei blanda imi da senzatia ca ne cunoastem de o viata si ma face sa vad lumea dintr-o alta perspectiva. In ochii caprui ai celeilalte persoane vad seriozitate, dar totodata si dragoste.Chipul si zambetul acestei persoane ma linistesc. Nu stiu daca ele tin la mine, dar eu sunt sigura ca le iubesc.Mai sunt si alte persoane la fel. Nu multe, dar mai exista. Pe ele, in schimb , nu le pot descrie. Au un rol stiut numai de inima mea. De la un timp, viata mea a luat-o razna. Lacrimile incep sa curga din nou ca un izvor nesecat de durere. Ma doare din ce in ce mai tare. E o joaca stupida de-a viata. Oare nu se mai termina?
Fug disperata printr-un labirint din care nu cred ca mai am sanse sa ies. Fug in intuneric. Nu exista nicio fereastra prin care sa intre o raza de lumina. Doar perete. Rece.Simt cum ceva imi strange corpul. Inima se zbate din rasputeri. Oare cate milisecunde o sa mai bata? Nu multe. Oricum, va fi inutil atunci cand corpul va refuza sa mai traiasca. As vrea sa se termine joaca de-a viata, dar totusi imi e frica. Cateodata inchid ochii si ma vad imbracata intr-o rochie alba si asezata pe spate. Deasupra e intuneric. Imi e frica. Cantitatea aerului e bine calculata astfel incat totul sa fie lent si dureros. Spatele ma arde, iar fata imi ingheata. Ce se intampla cu mine? Peretele se prabuseste, dar totusi deasupra nu e lumina. Poate ca imi e dat sa traiesc asa...in intuneric. Totul se destrama. Gandurile se risipesc, franghia care le ajuta sa urce spre mintea mea rupandu-se.
Ambitia este gheata de pe lacul emotiei. Se sparge! Cad si emotiile, ma inabusesc. Ma ineaca. Pana si inspiratia, sau mai bine zis memoria ma lasa, stingandu-se astfel si ultima flacara ce ma tinea vie.
Ambitia este gheata de pe lacul emotiei. Se sparge! Cad si emotiile, ma inabusesc. Ma ineaca. Pana si inspiratia, sau mai bine zis memoria ma lasa, stingandu-se astfel si ultima flacara ce ma tinea vie.